Nemurire

Am ales nemurirea. Nemurirea ta in sufletul meu, vesnicia brațelor tale in jurul trupului meu, eternitatea zâmbetului tau in mintea mea... Te-am ales pentru ca ai aparut din neant, pentru ca m-ai căutat, pentru ca m-ai dorit, pentru ca m-ai cerut...
Si am venit atunci când ai vrut, atunci când ți-a fost bine si când ai ales ca îți e bine cu sufletul meu alaturi.
Si am plecat din nou când nu m-ai vrut. Si m-am întors de fiecare data când m-ai chemat. Am închis   ochii in fata adevărului evident si am ales fericirea ce doar parea nesfârșită. Si apoi a apărut un moment de răscruce. Un singur moment in care minciuna sau adevărul ar fi decis continuarea acestei povesti. Am ales adevarul, cu toată durerea ce venea in pachetul crudei realități, cu lacrimile nesfârșite cu teama si groază, cu speranță ca in cele din urma vei fi lângă mine.
Ce ai făcut? M-ai compătimit, m-ai strâns in brațe, mi-ai spus ca îți pasa, si ai fugit.

Am rămas cu golul imens si cu vocea ta care îmi spune din nou ca ma vrea. Doar ca eu nu te mai vreau așa...
Nu te mai vreau pentru durere, nu te mai vreau doar când ti-e greu, nu te mai vreau doar când ti-e dor.
Știi cum sunt si știi cum ești. Si daca vreodată vei citi cuvintele mele, si stiu ca le vei citi, te rog sa te gândești. Ce vrei? Ce alegi? Ce îți dorești?
Eu te-am ales pe tine si nemurirea ta in eternitatea sufletului meu...

Esti o minune!
Esti o aparitie, o sansa unica, o clipa de ratacire, un moment de pierzanie, o floare in pustiul desert, o raza de soare calda intre ghetari, un suras de copil, o secunda din timp, o viata intreaga!
Esti toate aceste lucruri la un loc si totusi nu esti nimic!
Simt surasul, caldura si lumina. Le simt pe toate. Am indoieli uneori in privinta lor, dar ma incumet sa le simt.
Vorbesc cu oamenii despre ele, le caut cand le ratacesc, iar atunci cand le regasesc, ma arunc in ele, ma umplu de mireasma si de cant, de toata feticirea pe care o zăresc.
Si am zile cand nu simt, cand nu vad, cand totul e negru si pustiu. Si in aceste zile umblu si ma preumblu.
Merg pe strazi pustii cu sacul meu gol in spinare si culeg cioburi de zâmbete scapate pe trotuarele cenusii ale existenței noastre.
Le culeg, le bag in sacul inimii mele si le duc acasa. La mine acasa.
Acolo, in laboratorul meu ultrasecret, lipesc, repar si pun cap la cap toata fericirea culeasa din lume. O fac un intreg si o iau pentru mine. Asa, reparata si frumos restaurată, e pentru mine si ma bucur de ea. Imi plac lucrurile restaurate, imi plac lucrurile vechi ori parasite. Am considerat mereu ca au personalitate. Si chiar au! Au povesti de viata, au istorie si suflu in ele.
Unde ramasesem? A, da! La fericirea mea cea noua, facuta din bucati. Pentru mine, e noua. Si e a mea!
Mie imi da putere si curaj. O amestec cu lumina si caldura. Aceste doua ingediente le am mereu cu mine. Am rezerve in laboratorul meu ultrasecret. Le amestec si ma invalui cu totul in ele. Si ma bucur. Si dau si altora din fericirea mea. Le dau zambete si imbratisari, le dau momente si vise, le dau viata!
Va dau si voua! Va dau cuvinte si cantec, va dau toata simtirea mea! Si o fac cu drag!
Si tie iti dau! Iti dau pentru ca esti! Caci de nu ai mai fi, nici eu nu as mai simti si nu as mai IUBI!

Me

Îmi place sa fiu eu! Îmi place sa se vorbească despre mine. Îmi place sa stiu ca exista in urma mea priviri si coate pe ascuns. Nu ma deranjează. Îmi place sa nu am sex si nici figura. Îmi plac piesele in care joc. Cred ca sunt un regizor excelent!
Urăsc prostia. Urăsc ipocrizia. Urăsc minciuna. Urăsc mulțimile si turmele.
Îmi place sa fac nota discordanta. Îmi place sa fiu oaia neagra si s părăsesc arogant turma când ceva nu îmi convine.
Îmi place individualismul. Îmi plac oamenii frumoși la suflet.
Îmi place viața!

Iubeste-ma frumos!

Am zis sa vorbesc despre iubire. Despre respect si despre toleranta. Despre cum si cat ne pasa de celalalt.
Si am sa o fac. Deschis si fara prejudecăți. Fara perdea si fara teama. Îmi asum fiecare cuvânt pe care am sa il scriu.
Vreau sa fiu iubita pe cat iubesc. Vreau sa ma respecți așa cum te respect. Si stiu ca sunt nebuna. Si vreau sa sa fiu nebuna. Si vreau sa fim nebuni împreună. Nebunia, daca e rațională, e binevenită.
Nu îmi place sa te răstești la mine. Nu îmi place sa ai treaba si sa ma ignori. Nu îmi place sa îmi închizi telefonul pentru ca te mai suna cineva. Nu imi place sa ma respingi. Nu îmi place sa ma privești in ochi si sa îmi spui ca asta e. Nu îmi place sa îți spun ca am o problema si sa îmi spui ca victimizez. Eu nu fac aceste lucruri. Si daca le fac, ma scuz, sunt atenta, te protejez, te feresc de adevărul care s-ar putea sa doară. Eu iti tolerez tot. Iti accept defectele. Iti suport pasiunile. Iti atrag atentia cu delicatete. Nu te cert si nu ma rastesc. Iti inteleg problemele. Iti ascult gijile. Iti accept toanele. Iti ofer spatiu cand ai nevoie.
Mie îmi place sa trăiesc frumos si liniștit. Îmi place adevărul si da, urăsc minciuna.
Dar daca minciuna asta ma va proteja de suferință, atunci te rog sa ma minți. Minte-ma frumos! Protejeaza-ma! Ai grija de sufletul meu! Asta pentru ca si eu am grija de tine si de sufletul tau.
Împreună avem cel mai colorat si zgomotos râs! Nu-i așa?
Așa ca da, sunt o doamna care iubește iubirea și iubeste sa fie îndrăgostita. Iubesc sa fiu femeie. Iubesc sa fiu răsfățata si respectata. Iubesc sa fiu copila. Iubesc sa îmi deschizi portiera când urc in mașină. Iubesc sa rad si sa ma îmbujorez când îmi faci complimente.
Așa ca am decis: iubeste-ma curat si frumos pentru ca doar așa stiu sa respir si sa iubesc!

Prețuire

După o anumită vârstă începi să te schimbi. Fiecare are pragul său, are startul său. Cred că al meu s-a produs mult prea devreme, am sărit cateva etape. Ideea este că mult prea devreme am început să mă maturizez, să conștientizez ceea ce se intamplă cu viața mea.
Am început să iau lucrurile în serios la o vârstă prea fragedă, când tinerii ca mine nici nu se desprinseseră încă de cuib. Eu îmi luasem deja zborul. Și, sincer vorbind, nu prea știam încotro zbor. Cred că zburam în neant. Atunci părea interesant: libertate, putere de decizie, control asupra lucrurilor. Devenea palpitant.
Până la prima lovitură. Și a a fost grea. Mamă, și ce a mai durut!
Nici nu știam cum să reacționez. Am simțit doar ură, multă ură. Și în final, cred că neputință. Și mi-am zis; Ce greu e să fii om mare!
Atunci am înțeles vorbele părinților care îmi spuneau în copilărie; Lasă, că te faci tu mare și ai să vezi atunci cum e să dai de greu!
Dar ce, se lipea ceva atunci de mine?! Nu și nu! Eu le știam pe ale mele...
Și vine și momentul crucial! Momentul în care îți pleacă cel drag. Cel mai drag! Și știi că pleacă, și știi că nu vă veți mai întâlni vreodată, și știi că îți vei lua la revedere pentru totdeuna pentru că știi, pentru că ai învățat, pentru că ai făcut școală care te-a învățat că nu există viață după moarte și că că tot ceea ce ai auzit tu când erai copil despre viața de apoi sau despre reîncarnare sunt simple fabulații. Și ce te faci acum? Ce faci cu disperarea ta? Unde o duci? Cui o dai?
Și strigi? Cui strigi? Cel care vrei tu să te audă, nu te mai poate auzi! Ești singur, cu urletul tău, cu viața ta, cu suferința și neputința ta pentru care nu te-a pregătit nimeni. Nici o școală nu te-a învățat ce să faci în astfel de situații. Și ai făcut școală destulă. Destulă cât să știi că așa va fi.
Și acum vrei ca omul tău drag să iți întindă mâna, să te cuprindă în brațe, să îți spună că totul va fi bine și că va trece și te vei remonta, că vei găsi în tine puterea de a merge mai departe și că viața are pentru tine și lucruri frumoase și neașteptate pe care le vei savura din plin.
Ești prins la mijloc între realitate și ficțiune, între obiceiuri și raționamente. Și habar nu ai de tine și de capul tău. Rezolvi lucrurile mecanic, ca un drogat, ca un robot...Le duci și pe astea. Și apoi, cu puterea ce te-a caracterizat dintotdeauna, te ridici, te scuturi elegant și trăiești mai departe. Și trăiești normal, firesc cu bune și cu rele, lăsând râul vieții să curgă cu tine, prin tine. Și astfel trec ani, mulți ani.
Și după mulți ani te lovește un nou sentiment. Te lovește o nouă senzație, o senzație necunoscută pen care nu o poți defini. E o combinație între dor, dragoste și mânie. E ceva imposibil de definit. După mulți ani, când ai crezut că ai uitat, că totul e trecut și că te mai hrănești ocazional doar cu amintiri, iți vrei din nou, omul înapoi. Îl vrei lîngă tine, să te ia de mână, să te însoțească, să te privească, să vadă cine ești și unde ai ajuns.
Și știi că nu e acolo. Nu te vede și nu te știe. Dar insiști în ideea ta stupidă. Și mergi singur pe drum și, crezând că este cu tine, te apuci să îi povestești. Îi spui ce ai mai făcut, cum îți merge, dacă ți-e bine sau rău, îi spui tot din viața ta așa cum ai povesti unui prieten de demult cu care nu te-ai mai văzut niște ani buni.
Și tot ce dai din tine e mândrie, că ai ajuns undeva, că ai realizat ceva, că îi semeni, că te-a ajutat să crești frumos, că ai avut un exemplu. Îi spui și de fericirile tale, dar îi spui și de suferințe, Îi spui ce decizii ai luat dar și ce lecții ai învățat. Și ești mândru pentru că nu ți-ai ratat viața și pentru că ai ajuns acolo unde el și-ar fi dorit să ajungi. Și încă mai ai un drum lung de parcurs până la succesul deplin.
Iar la final de drum, asemeni unui nebun, privești oglinda din fața ta și îi spui: Nu-i așa că semănăm? Ai vazut cât de mult ne asemănăm? Dacă ai fi fost aici ai fi fost mândru de mine!Și ne-am fi bucurat Împreună!
(Text dedicat unui suflet rătăcitor de care îmi este tare dor...)

De dor si jale...

As vrea sa ma dezic de tine, de tot ce esti si tot ce sunt. Sa ma dezic de bunul si de raul din mine.
Sa nu ma mai stiu si sa nu ma mai caut. Sa nu ma mai vad si sa nu ma mai simt.
As vrea ca pamantul sa fie patrat. Sa ne lovim de colturi cand gresim si sa ne ascundem dupa ele cand ne rusinam. Si sa nu mai fie oameni in jur. Sa ne auzim suflul obosit de prea multa viata. Viata! Eu am multa in mine. Tu ai? Mai ai?
Este tarziu si am obosit...de lume, de neputinta si de mine. Am obosit sa caut neincetatul si neobositul, am obosit sa nu gasesc...sa nu

ma mai gasesc! Am...

Cartile nu dor

De curand am citit o carte despre iubire. Si nu m-a mai impresionat, asa cum ma impresionau alte carti pana acum.
Oare de ce?
Nu am răspunsuri la intrebari de mult uitate intr-un colt de sertar prăfuit. Nu mai am sentimentul de stralucire, ce il aveam candva. Nu mai am soarele in privire. Nu mai am...
Stii, candva te priveam si zambeam. Era un gest involuntar. Era din suflet. Acum te privesc si iti simt ura, simt dezgustul.
Ce s-a intamplat? Unde si cand s-a terminat? In care buzunar m-ai uitat?
Sau oare eu am devenit asa de imposibil de iubit?
Poate ca tu, sau pote eu, poate ca timpul sau poate grijile cotidiene ne-au facut sa uitam si sa ne uitam.
Ne-am uitat si ne-am ratacit. Ne-am ratacit unul de altul si nu stiu daca ne vom mai regasi vreodata.
Am incercat si voi incerca in continuare, asa cum te-am obisnuit. Voi lupta sa iubesc si sa zambesc.
Dar tu, tu ce vei face? Tu unde te vei duce si cui vei mai zambi?
Pe cine vei mai certa si de cine te vei mai îndrăgosti?
Nu uita cine ai fost, nu uita cine esti, nu uita cine te-a sustinut mereu, nu uita, te rog, pe al cui umar ai plans. Nu uita nimic, si adu-ti aminte de primul suras!